Te-am strâns în brațe și a fost 2019

Ianuarie – Mai

Nu e sfârșitul, însă început nu mai pot să-i spun iar continuare nu cred că mai vreau să fie. Cred că de aici vine tot chinul, din dezechilibru, din faptul că oamenii nu-și comunică trăirile, nu sunt destul de siguri pe ei și pe ce vor de la viață sau de la ce-o fi. Am încetat să mai vorbim cu sufletul.

Inima este altceva, și mai mult decât sufletul. Sufletul e-o teamă promițătoare, seducătoare și, într-un fel sau altul, obosită. Se vorbește foarte mult, în viața curentă, despre suflet. Sufletul a devenit o instanță atât de nobilă, atât de fermecătoare, încât nu este om să nu-l invoce într-un moment sau altul.

Prin stabilitate sa, limbajul ne flatează indeciziile. Deși mă simțeam atent la complexitățile firii ei, momentele de mare abreviere erau inevitabile, adevărate zone pe care nu aveam empatia sau maturitatea să le înțeleg. Eram vinovat de cea mai inevitabilă, dar și cea mai mare abreviere dintre toate, aceea de a nu putea participa la viața ei decât din exterior. Îmi puteam imagina viața ei interioară, dar n-o puteam experimenta în mod direct.

Lucrurile se reduseseră la un veritabil scenariu tragicomic: pe de-o parte, bărbatul identificând femeia cu un înger, pe de alta, îngerul identificând dragostea cu ceva foarte apropiat de patologic. Nu eram în stare să iau de bun nimic din ce spunea, mă agățam în schimb de subcontextul vorbelor ei, convins că acolo se aflau semnificații și nu în locul obișnuit. Interpretam în loc să ascult. Vorbeam despre dragoste, dar ce însemna această conversație pentru noi? Ce spunea oare această discuție pe tema iubirii despre relația dintre cei doi interlocutori? Din nou, niciun indiciu. Limbajul era precaut non-referențial. Vorbeam despre dragoste în mod abstract, ignorând faptul că pe masă nu se afla natura iubirii, ci întrebarea arzătoare despre cine eram și cine aveam să fim unul pentru celălalt.

Iunie – August

Creaserăm un fel de lume împreună. Viața este făcută pentru a fi trăită pe deplin și, cred eu, pentru a iubi profund. Chiar dacă acest lucru înseamnă să ne mai clătinăm din când în când și, inevitabil, să eșuăm. Până la urmă, aceste momente nu se mai întorc, nu trebuie să pornim într-un exil departe de bucuriile vieții. Gustăm viața prin fiecare moment trecător.

Resimțim, adesea, sentimentele drept ceea ce e mai adânc în noi. Iubirea, afecțiunea, bucuria sunt lucruri care se trăiesc și se exprimă, în primul rând, în spațiul intim al inimii. Conștienți de caracteristicile celuilalt, am simțit nevoia de a ne redenumi unul pe altul. Iubirea ne-a găsit cu un nume pe care nu l-a inventat ea. Intimitatea nu a distrus distincția dintre sine și celălalt, noi singuri am distrus-o înstrăinându-ne unul de celălalt prin tăcere. În final, ajungem să scapăm de iluzii și de prejudecăți. Trăim doar pentru noi. În final, oamenii vin și pleacă.

Nostalgia romantică se instalează atunci când avem în fața ochilor noștri acea persoană obișnuită și în același timp atât de specială, dar pe care șansa a decis să nu o cunoaștem vreodată. Și totuși existau momente când suprafața netedă a obișnuinței se spărgea și din nou mi se permitea să o privesc cum se cuvine, cu ochii cuiva care nu o mai văzuse niciodată. M-am uitat la chipul ei și i-am auzit vocea fără vălul estompat al familiarității, am văzut-o așa cum i-ar apărea cuiva care o vede prima oară și nu așa cum ajunsese să fie pentru mine, am văzut-o dezbrăcată de mulțimile de idei preconcepute.

Despre inimă se vorbește de asemenea cu tandrețe. Inima e flacăra mereu activă a emoțiilor noastre, mintea e responsabilă cu judecățile. Așa ia naștere binomul inimă-minte. Între acești doi poli pare să se miște viața noastră.

E romanticul anacronic sau nu? Eu cred că e un lucru extrem de subiectiv, prin urmare e ridicol să crezi că există un fapt verificabil obiectiv care să se numească dragoste adevărată. Totul depinde de punctul de vedere și de context: e greu să distingi între pasiune și dragoste, între afecțiune și dragoste. Probabil că cei mai mulți dintre noi ar răspunde fără îndoială, că da, într-adevăr, romanticul este anacronic. Numai că nu e neapărat adevărat. Este vorba doar de felul în care acești oameni se apără de ceea ce își doresc de fapt, cu adevărat. De fapt ei cred în asta, dar pretind că nu, până când sunt obligați să recunoască sau li se permite. Cred că cei mai mulți oameni și-ar arunca la gunoi cinismul dacă ar putea, doar că majoritatea nu au niciodată ocazia.

Septembrie – Decembrie

Îmi ridic privirea și te văd zâmbind. Îmi zâmbești și tu, iar extazul de pe chipul tău îmi spune că ai fi vrut să îmi mai spui ceva, îmi spune că noi doi am trecut de mult de saluturi rostite în grabă și de discuții iscate din nimic. Despre câte alte lucruri am fi putut vorbi…

Ne-am fi așezat la o masă cu vedere spre piațeta scăldată într-o toamnă tot mai aprinsă. Mai întâi am fi început să vorbim despre artă, de acolo am fi ajuns la artiști, de la artiști am fi ajuns să ne mai luăm câte o ceașcă de ceai și o prăjitură. Apoi, am fi continuat să vorbim despre frumusețe după care am fi la trecut la dragoste, și la dragoste ne-am oprit.

Dificultatea de a te uita era mărită de supraviețuirea unei părți atât de mari din lumea exterioară pe care o împărțiserăm și în care tu erai încă întrețesută. Numai că lumea exterioară nu se acorda cu starea mea de spirit, clădirile care formaseră fundalul poveștii mele de dragoste și pe care le animasem cu sentimente desprinse din ea refuzau acum cu încăpățânare să-și schimbe aspectul pentru a-mi reflecta dispoziția. Același cer era căptușit cu același albastru de porțelan, aceleași mașini mergeau pe aceleași bulevarde aglomerate, aceleași magazine vindeau aceeași marfă acelorași oameni.

Un astfel de refuz de a se schimba îmi amintea constant că lumea nu era o reflexie a sufletului meu, ci o entitate independentă, care avea să continue să se rotească, indiferent de faptul că eu sunt îndrăgostit sau nu. Lumea fizică refuza să mă lase să uit. Viața e mai crudă decât arta, pentru că arta se asigură de obicei că mediul înconjurător reflectă starea de spirit a personajelor.

Trebuie să presupunem că există anumite învățăminte de tras din iubire, altfel am fi fericiți să ne repetăm la nesfârșit greșelile. Există oare anumite adevăruri elementare de învățat, fărâme de înțelepciune care să poată împiedica unele din extuziasmele excesive, durerile și dezamăgirile amare? Încercăm să devenim înțelepți atunci când ne dăm seama că nu ne-am născut știind cum să trăim și că viața e precum o îndeletnicire care trebuie învățată.

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close